Unul din patru americani nu are amintiri mai devreme de vârsta de 7 ani

Un sondaj realizat de YouGov în Statele Unite arată cât de puțin rămâne accesibil din primii ani de viață, dar și ce fel de fragmente reușesc să traverseze timpul: jucării, ritualuri împărtășite cu părinții, sunete, mișcări și momente de frică.

Doar 9% dintre adulții chestionați spun că își amintesc multe lucruri de la vârsta de șase ani. Aproape un sfert nu își amintește nimic din acea perioadă.

La 16 ani, tabloul devine mai clar, dar nu complet. 41% spun că își amintesc mult, în timp ce 52% păstrează doar câteva fragmente.

Ce rămâne din primii ani

YouGov nu s-a limitat la întrebările clasice cu variante de răspuns. O parte dintre participanți au purtat conversații deschise cu un intervievator bazat pe inteligență artificială, care le-a cerut să descrie cea mai veche amintire pe care o pot identifica.

Răspunsurile nu seamănă cu începuturile unor autobiografii. Sunt mici scene.

O femeie își amintește senzația decolării și aterizării într-un avion în care călătorise când avea aproximativ doi ani. Un bărbat își amintește jocul video primit de Crăciun la cinci ani. Altul vede masa familiei și simte din nou boabele de mazăre strivite între degete, sub privirea nemulțumită, dar nu furioasă, a mamei.

În altă amintire, un copil intră printre hainele unui magazin și, când iese, părinții nu mai sunt acolo. Rămâne panica.

Nu sunt păstrate neapărat evenimentele importante după criteriile adultului. Memoria pare să aleagă după alte reguli: intensitatea emoției, caracterul neobișnuit al momentului, repetiția sau forța unei senzații.

Amintirile pozitive sunt mai numeroase

Majoritatea participanților, 61%, și-au descris amintirile din copilărie ca fiind predominant pozitive. 13% le consideră mai ales negative, iar 17% spun că trecutul lor nu se încadrează clar în niciuna dintre cele două categorii.

Cei care își descriu copilăria în termeni pozitivi spun mai frecvent că păstrează multe amintiri de la 16 ani. Diferența nu demonstrează însă că o copilărie fericită produce automat o memorie mai bună.

Este posibil ca evenimentele pozitive să fi fost povestite mai des în familie, fotografiate sau legate de ritualuri repetitive. La fel de posibil este ca felul în care o persoană își evaluează astăzi copilăria să influențeze ce fragmente îi vin mai ușor în minte.

Sondajul arată o asociere. Nu explică mecanismul.

De ce dispar primii ani

Lipsa amintirilor din primii ani de viață este cunoscută drept amnezie infantilă. La adulți, cea mai veche amintire autobiografică poate fi plasată, în medie, în jurul vârstei de trei sau patru ani. Chiar și după această limită, amintirile rămân relativ rare până spre șapte ani.

Mult timp, una dintre explicațiile dominante a fost că hipocampul, regiunea cerebrală esențială pentru memoria episodică, nu este suficient de matur pentru a înregistra asemenea experiențe.

Cercetările recente complică această explicație.

Un studiu realizat la Universitatea Yale a urmărit activitatea cerebrală a 26 de copii cu vârste între patru luni și doi ani. Cercetătorii le-au prezentat imagini și au observat dacă acestea erau recunoscute ulterior.

O activitate mai intensă a hipocampului la prima expunere a fost asociată cu o recunoaștere mai clară a imaginii atunci când aceasta apărea din nou. Rezultatul sugerează că sugarii pot forma anumite amintiri mai devreme decât se credea.

Problema ar putea apărea mai târziu, la păstrarea sau recuperarea lor.

Cu alte cuvinte, primii ani ar putea să nu fie complet neînregistrați. Memoria lor poate deveni inaccesibilă pe măsură ce creierul, limbajul și imaginea despre sine se reorganizează.

O amintire nu este o înregistrare

Sondajul YouGov măsoară ceea ce oamenii cred că își amintesc. Nu poate verifica dacă scena evocată s-a petrecut exact în forma relatată și nici dacă vârsta atribuită este corectă.

Fotografiile, poveștile repetate de părinți și discuțiile din familie pot deveni, în timp, parte din propria noastră narațiune. O persoană poate ajunge să vadă mental o scenă despre care a auzit de zeci de ori, fără să poată separa experiența inițială de povestea construită ulterior. Memoria autobiografică nu funcționează ca o arhivă în care trecutul rămâne intact. De fiecare dată când ne amintim, reconstruim: alegem detalii, umplem spații și privim copilăria prin ceea ce am devenit între timp.

Ceea ce numim „prima amintire” s-ar putea să nu fie primul eveniment păstrat de creier. Este, mai degrabă, primul fragment pe care încă îl putem aduce înapoi și transforma într-o poveste.